Sunt Olesea. M-am născut în spațiul cuprins între Nistru și Prut acum 22 de ani în urmă. Sunt studentă la Suceava. Cu o precizare – BURSIER AL STATULUI ROMÂN sunt. Nimic deosebit până acum nu am spus pentru că mii de studenți de dincolo de Prut vin în fiecare an „la Rominia”. Cei mai mulți vin aici fie pentru că dă bine să faci o licență/master în afară, fie că așa vor părinții sau pentru a-și lua pașaportul roșu  de la „țigani”. Aici ar continua o listă destul de stufoasă, dar nu este relevant acum să o fac. Atunci când spuneam colegilor că sunt din Basarabia, pe lângă „fain-ul” care mergea automat mai auzeam și niște replici atuncate din întunericul necunoașterii – „e rusoaică”.

Atunci când mă vedea lumea că port tricou pe care era imprimat mesajul „Basarabia e România” sau „Basarabia Pământ Românesc” simțeam mândria sângelui din mine. Citeau, reciteau mesajul, unii strâmbau dându-mi de înțeles că e discutabilă frăția, dar totuși e mai bine așa decât să îi aud pe unii punând semnul egalității între Chișinău și Cernăuți. O situație care nici până acum nu și-a găsit loc în capul meu a apărut o dată cu întrebarea adresată unei persoane născută și crescută în dreapta Prutului: „Ce știi tu despre Basarabia”? Răspunsul a fost unul care mi-a furat ceva timp până a-mi da seama că nu e o glumă: „Păi, ce să zic, nici nu prea știu unde se află”… Bun. O serie de explicații, discuție în urma căreia chiar am înțeles esența mai multor idei trasate în jurul istoriei („Cine își uită istoria riscă să o repete” sau  „Istoria reprezintă ceea ce suntem și motivul pentru care suntem așa”).

Recent am fost întrebată ironic de cineva dacă cred că e realizabilă Unirea. Răspunsul l-am conturat într-un zâmbet la fel de subtil și înțepat. Da, eu vreau să rupem frontiera. Vreau să nu mai existe acea distincție dintre „noi” și „voi”, „ aici” și „acolo”. Mi-aș dori ca la fiecare început de decembrie să nu ne poată cuprinde Alba Iulia în brațele sale, să fim mulți. Să fim împreună pentru că chiar suntem frați și nu „un fel de frați”.

prin ceața unei zile de marți

în atmosfera unui început de sfârșit,

în albul acestui prag de mileniu.

observ pictată roua pe tâmpla unui salcâm și

un geam ce privește înspăimântat trecătorii.

azi porii nu au chef să inhaleze mizeria aceasta greoaie

și nu-s plictisită, nici indiferentă, nici nostalgică nu-s.

azi sunt fericită prin a nu vrea nimic…

m-au dezgustat discuțiile sofisticato-filozofice

și chiar ochii albaștri nu-mi mai sunt dragi.

în cei verzi, negri sau căprui nu vezi decât adâncul amarului.

când ai citit ultima dată fericirea în ochii unui om?

aberez (cu un semn de întrebare aici)

Vreau și eu căsuță de lemn. Una caldă și plină.