dimineți

Standard

vacanța se ascunde încă în valiza plina de zdrențe printre care se plimbă fire neobosite de nisip.

rămâi cu întunericul pe tine între pereții umezi ai gării străine.

bine că nu ești chiar singur.

noroc de ea (Ionesa) 😛

te liniștește gândul că după jumătate de oră de zdruncet în portbagajul acelui taxi, îți vei odihni ființa…

și de acolo încep să vină toate grămadă.

dezamăgiri sau realitatea, așa cum e ea, fără ocolișuri, important e că l-am avut alături.

vorbeam de „umărul” pe care îl am, și-l simt.

îmi plimbam pașii prin parc, cu liniștea pe buze, cu frigul în oase, cu tăcerea îngropată în albastrul ochilor

aștern un zâmbet ironic pe fața-mi întunecată

mă oprește din mers zborul alene a unei „gălbeneți” desprinse de ram…

supărarea e o pierdere de timp! da, asta o spun eu, mi-o spun, de fapt.

contează unghiul din care privești lucrurile.

septembrie, zi de duminică.

mă trezesc cu soarele agățat de perdea și cu Stănescu pe paginile cărții de lângă pernă.

e doar o altă toamnă, cu dimineți aurii, cu cer mare și pământ însetat de ploaie.

e toamnă. și nu am chef să îmi astâmpăr gândurile…

șase vs din februarie încoace :)

Standard
  • știu că nu-i mult, dar nici puțin nu-i (să mă suporți zi de zi 😀 )

  • știu că viața mergea și fără mine, dar acum zboarăăă, nu?
  • știu că îți alintai timpanele cu aceeași Alternosferă, dar… dar acum multe le asociezi cu mine…
  • știu că te enervează mofturile mele, dar ți-s din ce în ce mai aproape, nu-i așa?
  • știu că ești pe jumătate pregătit să susții licența, asta după ce ai trecut anul ăsta de una 🙂
  • știu că nu îți place să vorbești câteodată, dar eu învăț să-ți ascult liniștea…
  • știu că nu îți plăcea să îți spun năsuc, tocmai de aceea o să îți spun mai des 😀
  • de ceva timp știu că îți place omleta, dar nu cea pregătită din 5 ouă :))
  • ce mai știu?
  • ceva banal, dar ceea ce mă liniștește când spui – mogeo, o să fie bine!

știu că știi… știu că știi că astăzi e al șaselea „20” din acel februarie…

iaca așa și (punct)

P.S. eu încă sunt supărată după o discuție „productivă” 😛

de-ale simțirii…

Standard

ajungi la un moment să auzi culoarea luminii 

și asta după ce întunericul îți devenise cel mai fidel amant.

ajungi să simți că cerul îți râde în obraji

și că fericirea, de fapt, e un „pitic ce dansează”…

 

și toate se mișcă haotic, parcă,

deși se prind galeș în salba armonie.

simt cu toată ființa mea acestă încolțire de mai,

citesc vise zglobii ce s-au strecurat pe pleoapa cerului,

oare cui trebuie să-i mulțumesc pentru paleta acestei primăveri?

 

ție? poate că da,

să-ți mulțumesc că-mi tremură nervos mușchii sufletului

atunci când îți citește mișcările degetelor transpirate…

sau poate pentru că mi-ai cumpărat vopsele noi…

 

atunci când soarele încă nu-și poate deschide ochii, am să te aștept,

pentru că mi-e dor să îți alinți privirea gustând din roua genelor,

să te plimbi singuratic prin gândurile mele blonde

și să lași să adorm cu fața spre pădure, asta îți cer.

 

ei bine, nu te mai plictisesc cu monologurile mele aburinde,

pentru că e luni aproape sau o duminică târzie

și eu plec să-mi aduc norii peste partea mea de oraș…

cu ploaia vii și tu.