Arhivele lunare: Iunie 2010

Chipul ei…

Standard

 


Cu ochii senini, albaştri ca marea,

Şi  fruntea  grea de gânduri plecată,

O însoţeşte şi-o ‘nalţă răbdarea,

Pentru băiatul său sau fată.

 

Micuţă şi harnică ca albinuţa,

Cu buză uscată de arşiţa vieţii,

Mi-e cea mai dragă fiinţă, măicuţa.

Simbolul viu al feminitaţii.

 

Mi-a dăruit din albastrul  său,

Lumina ochilor ce m-au vegheat,

Alături de mine când îmi este greu,

Căci sunt copil neastâmparat.

Anunțuri

Doina şi Ion

Standard

 

 

Doina  şi Ion-un nume,

O suflare şi-un destin,

Două suflete-pereche

Scufundate-n mare chin.

 

Ce-au facut?Ar zice unii,

Cărora nici că le pasă.

Au ştiut puterea strune-i

Şi a limbii,cea de-acasă!

 

Au cântat marea durere,

Ce-o purtăm de secoli mulţi,

Tulburând  în noi tăcerea

Şi  de-atunci nu suntem muţi…

 

Ne-au spus tuturor pe nume,

Că suntem români  şi fraţi,

Nu suntem singuri pe lume

Avem Dunare,Carpaţi.

 

Azi mă-nchin cu plecaciune,

Domnului,că-au existat

Şi-au băut amăraciunea

O FEMEIE şi-un BĂRBAT…

Singurătatea în coadă de peşte.

Standard

Cum unii se tem de înălţime, zgâlţâiţi de frisoanele unei boli numite acrofobie, aşa cum alţii nu pot îndura spaţiile meschine, fiind claustrofobi, astfel cum există oameni ce n-au curajul să iasă în mulţimi, agorafobii, sufăr şi eu de-o boală care mi-a dat viaţa şi inima şi demnitatea peste cap. Mi-e teamă de singurătate.

Multă vreme am crezut, cu mândrie, că e o boală rară. Dar, în timp, am văzut că e mai răspândită decât guturaiul. Diferenţa vine din gradul de intensitate a bolii, care, la unii, o face să devină mortală. În cazul altora, boala se vindecă prin două, trei şedinţe de psihoterapie. Alţii o duc pe picioare, fără să-şi caute leacuri. Îşi spun că n-au avut noroc şi, dacă s-au pricopsit din născare cu ea, e clar că n-au ce-i face. Că, aşa, cum te-ai născut crăcănat, trebuie să trăieşti cu crăcănătura…

Am făcut cândva un experiment la care nu m-aş fi încumetat în primii ani de boală. Am intrat singură într-un restaurant. M-am aşezat la o masă, decisă să-mi ascund tremurul mâinilor în faţa privirilor celorlalţi meseni care erau toţi aşezaţi, doi câte trei, câte patru.

“Aşteptaţi pe cineva?”, m-a întrebat chelneriţa. Iar eu am tăcut o secundă mai lungă decât veacul, apoi am răspuns tare: “Sunt singură”. Şi toate capetele s-au întors spre mine. Apoi privirile au revenit în farfuriile lor şi eu mi-am comandat cu glas tare o porţie de peşte spadă şi o limonadă. Carnea gustoasă şi fragedă, mai densă decât a oricărui peşte, mai uşoară decât ai oricărui mamifer, lămâia îndrăzneaţă şi rece, insinuată printre papilele mele gustative şi printre bătăile inimii mele speriate, aveau, dincolo de aromele lor delicioase, gust de victorie, parfum de libertate. Căci atunci, mestecându-mi cu grijă mâncarea, savurându-mi în tihnă micul succes, am înţeles că, până când n-am să învăţ să îmi fie mie bine alături de mine, până când n-am să-mi înfrâng teama de singurătate, n-am să găsesc nici fericirea în doi. Pe care am căutat-o nu cu sufletul senin, deschis înspre dragoste, ci cu groaza celui care, de frică să nu fie singur, s-a minţit că iubeşte.

„CIOMADANILI”

Standard

Până mai nu demult credeam că fiecare din noi are drepturi, că tot se disută despre nenumăratele drepturi:la viaţă, intimitate, transport, exprimare şi dacă ar fi să le enumăr pe toate ar dura ceva timp. Dacă tot suntem egali, cum ar fi trebuit să acţionez atunci când un amărât de şofer al unui maxi-taxi din capitala Patriei mele-Chişinău, a început a striga, când, eu şi o colegă am urcat cu câte o valiză pentru a ajunge la gară(căci proaspăt coborâsem din autocarul Suceava-Chişinău, după câteva ore bunişoare de mers şi urma să merge care şi pe unde). De când ma ştiu urăsc acea parte a procesului ” venire acasă”. De astă dată a fost exact aceeşi piesă. Gară Centrală, îmbulzeală, aglomerţie  ca înainte de Paşti, mult transport care se mişcă într-un mod haotic şi eu rătacită, speriată oarecum şi îngrijorată cu bagaj mai mare decât masa corpului, dar nu mai contează visam la casă…cu orice preţ şi cât se poate de rapid. Trebuie să iau 192– ul. Bine. Îl văd, ne mişcăm cu gloată, dar tentaţie eşuată de a urca…ok…mai aştept un pic…Huuuuuu!!! Ăsta e. Rog pe cineva să mă ajute cu geanta. Urc. Şi iaca că începe revolta domului de la volan.

„Iar aiştea cu cemadanili lor…numai şi o plecat şi ne-o vinit altili pi cap. Câ în locu ista pot sî ieu pi altşineva” şi încă multe alte replici, care îmi aduceau aminte că am venit acasă-la Moldova, cu siguranţă nu am încurcat nimic , aceasta e destinaţia. Aici nu s-a schimbat nimic, chiar dacă s- a schimbat guvernarea, mentalitatea şi lipsa de cultură , pardon  incultura e la nivel, căci e la ea acasă.

„Să merjeţ cu taxiul, sau să plătiţ, ia-ti şi s-o învăţat”. La care am întrebat calm, în ce constă problema. Domul spuse că nu mai ia pe nimeni cu genţi că aşa şi aşa, că de unde m-am luat aşa dezgheţată. Priveam tricolorul de la mâină. Am zâmbit colegei şi m-am gândit în sine, ce bine că nu vede. Sigură sunt că dacă ştia de unde vin ar fi spus ca şi mulţi alţii „lasă că aşa vă învaţâ pi voi românii”. Am continuat să zâmbesc, dar realizez că nu e de râs…că râdem de noi de faptL Că mare dreptate mai avea Negruzzi afirmând „Sunt proşti,dar mulţi”.

02.03.2010

Partea cu „ciomadanili” a fost doar începutul. Ajunsă la gară, trebuia să i-au autocarul pentru a ajunge , acolo unde mă aşteaptă o inimă neliniştită de mamă. Dar e vineri şi studenţimea gălagiosă invadase, cu atât mai mult ca e înainte de vacanţa pascală. Vă imaginaţi peisajul, cred. Fenomenal. Ca de obicei plină de noroc, găsesc transportul potrivit, dar nu însemnă ca plec…nu, că nu am loc…Şi încă mai ales, aşa cum spune „şoferul de tip elefant”(îi numesc eu pe cei care nu înţeleg ce vorbesc eu, cu toate că spusem în română)-„da işeo s takim bagajem”. În final tot el mă ajută. E tare descurcăreţ şi mă trimite la alt coleg care are un transport, dar trebuie sa merg după un edificiu, căci ăla nu e legal. Sunt nişte apariţii din senin, aşa ca înainte de sărbători, ceva obişnuit pentru meleagurile noastre. Dar totuşi mulţumită că după atâta aşteptare pot ajunge acasă. După ceva timp locurile au fost ocupate de oameni ca şi mine nemulţumiţi, căci preţul era mai mare decât de obicei. Toţi se indignează, dar cu excepţia mea nu are nimeni curaj să spună ceva. Dezamăgire totală:(

Tună şi-i adună…

Standard

“Facerea de bine-f…. de mama”, aceasta ar fi fraza care ar putea acoperi sau scoate tot ceea ce mi-am adunat în ultimele două zile. Cică trebuie să ajutăm o persoană dornică de a-şi face studiile aici în România. Numai bine, de ce nu? Cu atât mai mult că şi eu de ceva timp am fost bine primită şi ajutată de persoane, cărora le voi fi mereu recunoscătoare, dar asta e altă piesă. Deci să incep cu începutul. Am adăugat pe mess o fată. Urma sâmbătă să o întâmpinăm pe „Doinita Doina” că aşa o chema pe reţeaua socială care ne permitea să mai schimbăm nişte cuvinte până la întâlnirea propriu-zisă. După discuţia incipientă mirosea a uşoară infantilitatea, dar nu credea că prostia poate avea aşa areal întins. În fine. După o zi grea de muncă, după ce cutreierasem străzile Sucevei, la ora 15:30, trebuia să fim la gara auto pentru a îngriji cum se şi cuvine de aceasta fire dornică de carteJ

Surpriza fusese pe măsură când am luat bagajele, care nu se prea lasau luate de la pământ, fară exagerare, plus că erau într-o pungă care „tăia” fără milă mâinile noastre. Eiiiii, suntem şi noi fete şi înţelegem. Înghiţim în sec şi mergem povestind câte ceva despre oraş, facultate, studenţie, peripeţii ca să nu pară drumul atât de anevoios. Ajunse aveam bucuria decoperirea unei comori, pe bune;)

Ne tragem sufletele un pic, punem ceva în gură, îi ajutăm să le comunice celor de acasă că este bine şi preconizăm să ajungem la Cetatea de Scaun-cartea de vizită a orasului, dar oboseală ne-a muiat şi duşul a fost cel pentru care am optat în unanimitate. Cu plecarea în oraş lasăm pentru ziuă următoare.

Dar  un lucru nu îl facusem de cu seară, nu am ascultat povestea de seară, cred că tocmai de aceea, nou-venita romincă, începe să strocescă o discuţie telefonică, cu cineva, la ora cea mai potrivită(5:07) din curiozitate luasem tel, cu atât mai mult după ce pătrunsesem ceva în esenţă. Credeam că am în cameră o sciitoare de scenarii pentru seriale ieftine, cu scâncete şi vorbă multă şi fără rost, cu iesterii-pălăvrageală, nu alta…După vreo jumătate de aiureală îmbinată cu proverbe şi zicale”După faptă şi răsplată”, „După sac şi cârpală”. Străluceşte de deşteptăciune. Pentru prima oară în aşa masură mi-a fost ruşine de individul ce vine din Republica Moldova. După ce termină vrajeală o întreb: „Ce e cu teatrul ăsta, cum adică nu ştie unde se află, cu cine a vorbit?” Mi-a răspuns ceva foarte neconvingător.

Dar nici chef nu aveam să o ascult, cu atât mai mult că peste câteva ore mă aşteaptă o nouă zi de muncă, dar ei ce-i pasă? Ba nu, o să-i pese, că va merge cu noi pe străzile oraşului, să suporte şi ea mutanţii, să văd îi va mai zburda fundul, aşa cum noi i-am ascultat baladele idioate, nocturne.

Azi s-a mai văzut cu cineva de la Botoşani,habar nu are cine  e, dar l-a cunoscut pe internet  şi asta contează. Se pregătesc să meargă la promenadă, şi nu cu cineva oarecare, dar cu unul din cei sucevenii şi persoanele rar întâlnite care spun lucrurilor pe nume. Cred că şi acest potenţial de articolaş-bombă va fi valorificat la justa valoare:D. Încă nu au plecat, dar deja le aştept cu noi senzaţii, ştiu că de data aceasta va fi ceva „mexican”, bine piperat şi condimentat!

Sincer, nu înţeleg, de ce aş ajuta şi susţine împăinginirea stârpiturii?

P.S Liuda, „regozorul” a fost nimic pe lângă „scenaristul” ăsta tânăr şi verde şi cu puţine şanse de a se coace. Trist.

Ştiu care e limba mea…

Standard

Azi sunt măricică, ştiu de unde vin şi încontro mă îndrept, ştiu de unde izvorăsc, de unde îmi răsar rădăcinile, cine sunt şi a cui sânge îmi curge prin vene, ştiu ce limbă vorbesc şi ce reprezintă doina, ştiu că sunt o fărâmă din poporul român, urmaşii lui Ştefan cu toţii suntem. Dar din mai toate vremurile au existat cei care au hotărât ce este mai bine pentru noi. Am avut „fraţi” mai mari care ne-au incălzit, ne-au ţinut sub aripă, dar concomitent ne loveau în cap, impunându-ne limba, simţirea, obiceiurile, trăirile lor, atât de stăine nouă. Îmi pare rău că nu am privit povestea de seară, dar varianta străină” Spocoinîi noci malîşî”.Mi-au răpit o bucată din copilărie, deci o parte din viaţă şi formarea mea ca individ. De aceea azi, sufer când cineva mă numeşte rusoaică, dar basarabanii luaţi în derâdere că au accent sovietic. Tragic că azi, după atâta luptă crâncenă cu puterea roşie şi înflăcărată comunistă, eu câna merg acasă, posturile de televiziune ce îmi stau la dispoziţie sunt în limba rusă sau ucraineană. Nici acel păcătăs „Moldova 1”, care în timpul zilei de 7 aprilie difuzau muzică populară…Nici el. Dacă nu ai acces la televiziunea transmisă prin cablu, eşti străin de ceea ce se pertece la tine în ţară. De ce nu priveam seară de Revelion ceva la posturile naţionale, dar holbam ochii la o emisiunile fraţilor numele bine-cunoscut ca„Goluboi ogoniok na şabolovke”? …îmi pare rău că mi-au furat copilăria, că încearcă să ne facă să gândim cum vrem, dar mai puţin  în limba mamei, dar nu le va ieşi, cel puţin eu ştiu care e limba mea.  Româna e limba mea de acasă, o spun cu fermitate, chiar dacă am fost crescută ascultând poveştile străine.