Arhivele lunare: Octombrie 2010

Hai, români, din moarte înviați!

Standard

E atât de deschisă rana, pe care nu o tratează anii ce s-au scurs… Doina şi Ion, parte din tot ceea ce eromânesc. Fiecare sfârşit de octombrie ne duce cu gândul la  acel 1992. Acel an care ne-a răpit, ne-a secat, ne-a pedespsit, ne-a făcut şi mai vitrigi. E păcat dacă le plângem urma doar o dată pe an, e groaznic să ne amintim doar de acea tragedie.  Ei au fost, sunt şi speră fiinţa mea că vor rămâne cele două clopote, cele două suflete pereche, menite să ne trezeacă, aşa cum sună şi versul:  “Hai, români, din moarte înviaţi”.

Din fragedă copilărie le ascultam cântecul, la şcoală ni se vorbea despre aportul şi meritul acestor suflete zbuciumate, despre  dăruirea totală în numele limbii române, Unirii a celor două Maluri ale Prutului, întărirea valorilor neamului.

Azi nu putem decât să îi comemorăm, să ne rugăm să le fie ţărâna uşoară, să păstram vie amintirea şi puterea acelor dangăte -”Maluri de prut” , “Suveranitate”, “Lacrima limbii noastre”, “Siberii de gheaţă”.

Nu are rost să vorbesc mult, nu are nici un farmec, am să îi las pe ei, maeştrii să cânte…

Doina și Ion

Doina  şi Ion-un nume,

O suflare şi-un destin,

Două suflete-pereche

Scufundate-n mare chin.

 

Ce-au facut?Ar zice unii,

Cărora nici că le pasă.

Au ştiut puterea strune-i

Şi a limbii,cea de-acasă!

 

Au cântat marea durere,

Ce-o purtăm de secoli mulţi,

Tulburând  în noi tăcerea

Şi  de-atunci nu suntem muţi…

 

Ne-au spus tuturor pe nume,

Că suntem români  şi fraţi,

Nu suntem singuri pe lume

Avem Dunare,Carpaţi.

 

Azi mă-nchin cu plecaciune,

Domnului,că-au existat

Şi-au băut amăraciunea

O FEMEIE şi-un BĂRBAT…

pentru sprevest.ro

un an în urmă :)

Standard

Sunt Olesea, un capricorn de 20 de ani. Cu ochi albaştri ca cerul, cu cuget senin, cu lumină în suflet, gata să ajut pe cel ce are nevoie. Ador jucăriile de pluş, căci avându-le în preajmă viaţa îmi pare mai veselă şi mă păstrează calmă la apariţia unor dificultăţi.

Îmi iubesc părinţii la nesfârsit şi frăţiorul(de două ori cât mine, dar e mezinul) 🙂      .Sociabilă fiind strâng în jur multe persoane interesante, dar uneori nici asta nu ma ajută să depăsesc singurătatea, de aceea deseori hoinăresc prin oraş de una singură.

În solitudine cel mai bine mă cunosc sau scriind ceva, de aceea sper ca bogul să-mi devină cea mai fidelă filă pe care voi înşira ceea ce ma doare sau mă bucura, în zile de furtună sau însorite…ca să revin uneori şi să râd de ceea ce a fost şi ca de obicei afirmând cu fermitate:”Tot ce se face se face spre bine”! 😉

Să-mi fie ruşine pentru ceea ce sunt?

Standard

Aşa cum spune o afirmaţie că nu-ţi poţi alege părinţii, îmi permit să o consider valabilă şi în cazul Patrie, naţionalităţii şi altor detalii care ne diferenţiază şi ne caracterizează pe fiecare în parte. Bănuiam că există neînţelegeri şi de acest gen, însă nu credeam să ma afecteze direct pe mine, caci sunt o persoană foarte tolerantă, comunicabilă şi cu cap ce stă la  locul potrivit cu funţiuni îndreptate spre ceva productiv şi fără gânduri meschine de a sufoca pe cineva.

De ceva timp nu mai sunt acasă în Republica Moldova sau aşa numită de unele persoane “marcante” ce le-am întâlnit la facultate-Republica Moldovenească, am auzit o varietate de sintagme, afirmaţii, “glume” la adresa cetăţenilor ţării mele. Toate cu o conotaţie aparte şi ţintă bine ochită-să ne arate cu degetul locul nostru în această ţară în care nu suntem mai mult decât atât,  cetăţeni de mâina a doua, cu aceent sovietic. Nu aş vrea să par răutăcioasă, caci am cunoscut şi oameni generoşi deschişi să comunice şi să colaboreze, fie cu mine peronal, fie cu O.N.G.-ul din care fac parte.

Sunt din Basarabia, dar sunt  româncă şi nu înţeleg de ce ar fi trebuit să mă jenez că vin de acolo de unde vine Ştefan cel Mare, Eugen Doga, Nicolae Dabija, Ion şi Doina Aldea-Teodarovici, Grigore Vieru, Emil Loteanu. Nu e o dezonoare căci am aceeaşi mamă, familie, prieteni, vorbesc acelaşi grai, cred în tricolor şi în puterea limbii române. De ce ceea ce menţionează în primul rând despre fraţii de peste Prut este nu sunt cu un pas în urmă. Mai revin că sunt sigură că mă mai aşteaptă surprize 😉

 

„Visul trăiește în noi”…

Standard

Trăiește visul peste un veac,

Cât mai sunt cei care mai cred,

Puțini vorbesc, mai mulți doar tac,

Sunt orbi și muți, n-aud, nu văd.

 

Nu le mai pasă ce-i cu mâine,

Ce-a fost în urmă, secoli mulți,

Azi e comod, călduț și bine,

În top deștepții cei avuți.

 

Istorie??? Ce-o fi și asta?

Am învățat destul la școală,

Mașina, cardul și nevasta,

Restu-i netrebnic sau vrăjeală.

 

Există și-alții, puțini foarte,

Ce luptă aprig pro valori,

N-aruncă vorbe, și-s vii în fapte,

Ei trezesc lacrimi și fiori.

 

Să piară în zare mitocanii,

Să nu ajungă ei departe,

„NU VREM UNIRE CU ȚIGANII”…

Lasați prostia la o parte!

 

Vezi-ți de treabă, liber(ă) ești,

Nu nimici ce mai am sfânt,

Continuă să scrii povești,

Doar un hoinar ești pe pământ.

 

Trezi-sa vreun Viteaz în noi,

Pătrundă-n lacășe sfințirea,

Pentru că-n ură și război,

Nici o pomină de Unire!

aceeași, dar alta…

Standard

… zi plumburie de octombrie … gânduri tomnatice prin care demult nu a mai hoinărit o rază galbenă. trece timpul, aceeași oameni, aceeși piesă, aceeași grimasă, același dor, același pat, dar alt vers depăn acum.

… o altă lune, de fapt e aceeași … aceeași statuie cu hârțoage în mână, aceeași voce uzată, aceleași plete înzăpezite, același profil ce îi conturează aceeași mandibulă osoasă, enervant…același ritm smintit, aceeași catedră …

… același ceai cu lămâie, aceeași grabă … și aceleași cărări … tot ce urmează e deosebit 😉

… bate cineva la ușa … o pereche de ochi necunoscuți, era o doamnă cu straie verzi, dar cu o nuanță tomnatică, vorbește ceva, nu înțeleg prea bine, din câteva idei mă luminez, tocmai pe mine mă căuta … pe mine, Oleseea, fata de la Facultatea de Istorie și Geografie …

… și urmează o zi plină de zâmbet  … ce m-a facut să mă simt ferice? … simplu … un buchet de flori.

… nu, nu e banal, e buchetul de departe, sunt „florile din cer”, pentru că chiar nu le așteptam … mulțumesc mult gândului rătăcit în lume … tot el spunându-mi: „să știi că în lumea asta, ce e cu „susul în jos”, e cineva care se gândește la tine” … posibil

… a urmat aceeași zi de marți, ploiasă, rece … eu  zgribulită, dar cu zâmbet și amintirea zilei de ieri …

… simplu, dar frumos, Homa e fericită …

Negru pe alb…

Standard

Ce plictis, e seară, e negru, mi-e dor… 

De mama, de casă, de vară, de-ogor,

Mă macină gândul, m-aruncă pe mal,

Și cerul e negru, dar ziua e pal…

 

E negru și aerul ce îl respir,

E neagră și camera, miroase-a vanil,

Mi-e capul greu de-atâta negreață,

Și-afară e glod și plouă, și-i ceață.

 

Mă-mbată negrul nopții de azi,

Miroase a mort și-a sicrie de brazi,

E neagră și pâinea, căci negrii o fac,

Și vorba mi-e neagră, mai bine să tac.

Eu zic că nu mă cunoașteți…

Standard

Eu încă nu mă cunosc, dar tu ai risca să spui că mă știi? Greșești… 😀

Vitalie și Vladimir, Mike și Lenox sunt doar o parte din numele celor ce îi urmaresc de ani buni, privindu-le cu ochii bongheți meciurile. Duminică, ora 7, zi de odihnă , eu în compania tatălui- privim box 😉

La un moment dat, când îmi intrase în sânge, avea și un caiet unde notam ziua meciului, protagoniștii și scorul, date biografice – tare puternică 😀

De unde mi-a venit această pasiune? Habar nu am, dar e ceva al meu, e o parte din copilărie, e ceva ce nu pot transpune în cuvinte… Uitasem un pic de acești fiori, nu mai priveam un timp box, nu pentru că mi se stinsese, dar pentru că vâlvoiul vieții m-a dus departe, departe de tata și de palma din camera ce ne primea în fiecare duminică… Dar…Din simplă întâmplare legasem cu cineva o discuție despre fotbal, dar asta e altceva, un alt mugure de foc veșnic al eului meu, persoana cu care discutam înfocat despre Cristiano Ronaldo și alții, cu o oarecare amuzare mă întrebă dacă nu mă interesează cumva și boxul…O fir de tăcere…După care urmează câteva minute în care nu-mi ajung cuvintele pentru a vărsa ceea ce mi se trezise…Eram fericită pentru că eram înteleasă, nu eram singură în fața pasinii 😉 Vorbeam așa cum Dinuța își amintește de Parisul ei:D

Acum sper să nu îl părăsesc…Acum e pentru totdeauna…