Arhivele lunare: Ianuarie 2011

Nu am chef azi…

Standard

Nu am chef azi, nu am chef de nimic… Nici azi, nici mâine, sigur și mâine va fi așa… E un început de sesiune. Se anunță a fi una deloc ușoară. Portofolii, referate, cursuri, fișări de cărți- o adevărată plăcere să simți gustul dulce-amărui a nopților albe 🙂

Revin în universul meu ceva mai târziu. Dragă bloguleț, eu te las în grija perechilor de ochi care sper că vor rătăci pe aici cât nu voi fi eu 😉

Eminescu să ne judece…

Standard

Ce ne mai rămâne astăzi, ce ne rămâne să facem? Dacă ar fi să ies pe stradă într-o zi obișnuită și aș întreba ce reprezintă pentru români ziua de 15 ianuarie cu siguranță că vor fi și persoane care nu vor ști sau care vor spune că e o zi obișnuită. Mâine va fi una dintre ele…

Bădița Mihai merită aprecierea noastră fără vreo ocazie specială… Și nu pot trece să spun memorabila afirmație: „ Oare glorie să fie să vorbești într-un pustiu”.

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres…

 

 

 

 

Pupăza din tei ;)

Standard

Cât de frumoase pot fi zilele simple în care respiri cu libertate, când nu te sufocă prezența nimănui, când ai în jur oameni dragi ochiului, urechilor, simțirii, ființei întregi 😉

Cât de aiurea  e să auzi convorbiri virtuale în care ea și el își alină durerea depărtării și dorul usturător 🙂

Cât de curajoasă sunt uneori, cât de multe aș fi schimbat, dar mă tem să stric, să nu le ruinez „cercul vicios” pe care ei îl numesc mândri – „dragoste” 🙂

Mă mir, „cât de mare poate fi grădina Ta, Doamne?”

Cât de insolenți sunt unii, cât de gros le e obrazul… Nu că ar fi rău să fii șmecher, dar nici chiar tureatcă 😛
Oare sentimentul acesta care cică „mișcă sori și stele”, dă naștere personajelor aiurite (numele care le capătă subiecții unor relații), ca: puiuț, soare, îngeraș, păpușel, iubirică, dar cel mai tare sună combinația de fructe, care deocamdată nu o dezvălui 🙂
Ce e iubirea, oameni, explicați-mi și mie, vă implor, nu vreau să cred că rolul unei „servitoare”, poate avea tangențe cu acesta… Nu că nu aș fi trăit și eu momentul cu „fluturașii prin stomac” , dar ceea ce mi-a picat în cale depășește toate limitele purității, frumuseții, a bunului simț… Când tot este atât de „gol” la propriu și figurat ce interes poate să mai trezească o construcție feminină de tip „răcitură” (cineva s-a prins 🙂 )
Poate nu am drept să critic, probabil, dar am dreptul să am o părere despre ceea ce mișcă în jur și mai cu seamă dacă îmi perturbă liniștea…

P.S. Sper să nu fie cu „to be continued” 😀

Teoria muștii moarte…

Standard

fiecare dintre noi are ceva aproape, ceva sfânt, ceva la ce visează, aspiră. alții din contra stau și murdăresc prin existența lor, uzează, ruinează, se pișă din jos în sus pentru că habar nu au ce fac și care le e menirea pe acest pământ. parazitează. se încâlcesc prin mulțime, spun câte ceva și dacă nu sunt auziți ei strigă.  unii dintre ei au fost identificați ca scroafa de Chișinău,curca de Glodeni, porumbaca de Roma, etc. sunt mulți. ei cred că Moldova e de azi, ea  e a lui Voronin, e a vampirilor sau a „maicii Moscova” și la întâmpinarea unei persoane care poartă ceva tricolor sau pe care apare BPR (Basarabia Pământ Românesc) reacționează absolut de fierbinte, apar noi efecte, spumă la gură 🙂

offf…  „săraca soră basarabă” cum cânta și regretata Tatiana Stepa… de fiecare dată când îi calc pământul mă sufoc, înăbuș, „îmbătrânesc”… oare să fie acea BPR doar în sufletul câtorva oameni care luptă pentru ceea ce au rupt odată pe viu dușmanii? oare să fie Basarabia doar parțial românească? dar restul ce-i cu ea? a cui  e?

… cel mai mult mă doare că tinerii nu sunt puțin interesați „de unde venim și încotro ne îndreptăm”, au alte preocupări, alte piscuri, zero valori și mult gol în „bostane”…

nu îmi explicați voi mie teoria muștii moarte, că nu vorbim limba română, că ei sunt țigani și noi de dincolo maldaveni, că ei ne-au bătut buneii, lăsați-mă în legea mea, vreau port la mână tricolor, cânt „Hora Unirii”, îmi iubesc graiul românesc, deși cunosc limba rusă (nu văd care  e problema) ca pe o oarecare alta străină.

CÂT TIMP MAI SUNT ROMÂNI DINCOLO DE PRUT, ATÂT TIMP MAI E VIU VISUL…

4 Legi ale sipiritualității…

Standard

– prima lege zice:

“Persoanele pe care le întâlnești sunt persoanele potrivite”. Cu alte cuvinte, nimeni nu intra în viața noastră din întamplare; toate persoanele cu care interacționăm se afla alături de noi cu un motiv, acela de a ne ajuta sa învățăm lecțiile de viață care apar și să continuăm drumul personal;

– a doua lege zice:

“Ceea ce ni se întâmplă este singurul lucru care ni se putea  întamplă”. Nimic, absolut nimic din ceea ce se produce în viața noastră nu ar fi putut sa se întâmple în alt mod (nici măcar detaliul cel mai nesemnificativ)… Nu exista: “dacă aș fi făcut cutare lucru… s-ar fi produs alt cutare lucru… ” NU. Toate și fiecare în parte dintre situațiile care se produc sunt perfecte, cu toate ca mintea și egoul nostru nu le accepta …

– a treia lege zice:

“Orice moment în care se începe este momentul corect”. Totul începe în momentul potrivit, nici înainte, nici dupa; când suntem pregătiți pentru că ceva nou să apară în viață noastră, exact atunci apare (începe); –

a patra lege zice:

“Când ceva se termina, se termina”. Dacă ceva a luat sfarșit în viață  noastră, este pentru propria noastră evoluție, deci cel mai bine este să închizi capitolul și să mergi înainte îmbogățit cu acea experiență. Cred ca nu este întâmplător că citești aceste rânduri acum; acest text ajunge la tine azi pentru ca ești pregătit(ă) să înțelegi că “nici un fulg de zăpadă nu cade niciodată în locul greșit”…

„Veșnicia s-a născut la sat”

Standard

Ninge liniștit. Pâlpâie cuminte focul în vatră. Și încep să scotocesc poveștile mele. Toate se nasc în jurul acelor pereți care m-au crescut. Acasă. Aici la mijlocul satului. Aici e cel mai bine pentru că e  ca nicaieri. Adie a liniște, a pace, a bunătate. Mai bine poate fi doar la bunica. Două ghemulețe atât de hazlii și atât de dragi. Mă întâplină cu ochii umezi, cu frunțile grele de gânduri, cu sufletele plimbate prin valurile vieții. Mă așteaptă așa de parcă aș fi venit de la capătul lumii. Tot ce e mai departe de palma nostră de pământ sudic  ei numesc „în lume”… Râd de obicei, dar au dreptate bătrâneii mei.  Ei îmi povestesc peripeții care le faceam pe atunci când nu prea le știam la toate rostul 😉

Acasă găsesc oamenii „vechi” noi. Care seamană cu „albinarii”, care „mari filozofi”. Lumea  la sat e altfel, nimic nou sub soare, dar nici chiar așa. Paradoxal, dar deși după o afirmație cum că „veșnicia s-a născut la sat”, încep să cred că tot aici și v-a muri… Nu văd motivație, scopuri, mai deloc lumină în ochi, așa cum era odată. Cei mai mulți trăiesc cu ziua de azi. Se plâng de sărăcie. Își îneacă amarul pe la crâșme cu o țuică sau vin. Aș spune mai multe, dar… Nu mai spun. Doare. Realitatea doare.

Dar ca o scăpare de toate a venit seara ultimei zile a anului. S-a dus și „tigrul”. Revelion. Cete de urători. Fete și băieți, cu clopote și bice au venit să ne ureze un  LA MULȚI ANI, în forma specială preluată și purtată prin lanțul vremurilor. Hăituri, semănături, spirit de sărbătoare și omul se face mai bun, închide ochii, se domolește. Dar toate se trec. Limpede dacă privește în jur nimic nu s-a  schimbat și nu mai are sărbători, are doar realiatea. Față în față cu care toți o să ajungem a fi…

P.S. Încă mai sper că un mâine ne va deștepta…

„De la Cernăuţi la vale” versus „Am să trec şi peste asta, e şi mâine-o zi”…

Standard

Au fost prea uimitoare zilele petrecute în sânul Bucovinei mai exact la Cernauţi, ca să o închei cu bine şi să ajung ca tot omul acasă 😉 Dar „nah” 😀 ce să-i faci  „c’ est la vie”…

O seară absolut extraordinară, un amalgam de emoţii şi sentimente ce se tupilau  ghemuindu-se în greutatea frunţii… O dulce tristeţe că totul se finisa deşi aş mai vrea să mai rămân de pe o zi pe alta în oraşul construcţiilor masive, dar undeva departe mă aşteaptă două perechi de ochi şi două creştete încărunţite de arşiţa aşteptarii- mama şi tata (da, şi fratele… dar el altfel îmi simte lipsa)… aşa că „musai” să ajung cât de repede posibil acasucă…

Patru năstruşnici, Liudca, Dina, Petruţ  şi evident eu… mare şmecheri, mergem diferit de ceilalţi, tocmai de aceea am trăit multe chestii  într-un mod „intim” :D…

Cumpărat  bilete din timp, luat taxi pentru a ajunge la puntul ce ne va duce spre glie, dar mai e o parte a lucrurilor, un fel de „după cortină” pe care nu  le putem intui.

Aşa… drum lung şi bunăvoie… Vama… Hop… Iaca şi primul  ghiont. Domnul vameş ne cere aşa numita „migraţionnaia cartocica”, pe care evident  nu o aveam cu noi, deoarece la intrare în ţară nu am completat nimic 😦 … coborâm din autocar ca patru suspecţi, mă simţeam o cioară albă deşi mă pufnea râsul. Explicaţii de genul „a fost un schimb de studenţi dintre Universitateab „Yuryi Fedikovichi” din Cernăuţi  şi Universitatatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, dar e în van. Când auzi că mai suntem şi români, se schimbă omul la faţă :))

În cele din urmă ne permite să ne continuăm calea… După toate datele primite de la casă şi din bilet, ştiam că ajungem în capitala la orele 7, dar pe la 4 fără un sfert ne trezeşte strigătul uneia dintre colege care înţelesese că eram deja în Chişinău… Aoleu… Ce ne facem? Întrebări stupide adresate domnului sofer, ceva de genul „ De ce am ajuns atât de devreme? ;)”.

Ajunşi în gara Centrala, exact la ora 4… Da… Orice privelişte de până acum văzute erau nimicuri pe lângă ceea ce descoperisem  în curtea gării, care dădea impresia unui „iarmaroc al suftelelor bete”, defilare liberă a indivizilor care nu pricepeau ce e zi sau noapte. De gardă erau bagajele. Dar eu mă străduiam să nu observ „mutanţii” sau aşa cum îi mai numim noi prin 20 „prietenii” 🙂 … Unul mai frumos ca celălalt, am concluzionat că ei reprezintă resursele naturale ale R.M. – unicele inepuizabile.

Alături de „ floarea mea de Căuşeni” încercam să ucidem timpul până la plecarea spre casă, ascultăm muzică, împărţim o pereche de căşti, când la un moment dat, doi tipi, se iau la bătaie, nici nu am observat cum şi de ce a început, doar am simţit cum cerceluşii mei veseli au zbughit-o pe undeva pe jos, prin colbul drumului obosit şi aerului prin care se plimbau vaporii de alcool ca la ei acasă. Se taie zorii. Poate cel mai mult aşteptaţi. Mă îndrept în sfârşit  spre Autogara de Sud, cea care mă poate ajuta să ajung în sătucul meu din Bugeac. Şi aici o iau cu noroc, nu am loc in maxi-taxi, dar nu contează cum, vreau acasă, nu mai am putere să ţin ochii deschişi, vreau să dorm. Cei fără de locuri primim câte un scăunel, nici să mă mișci, nici să respir omeneşte nu aveam cum, dar… trec şi aceste patru ore… şi… gata… gata… Exact, gata erau sărmăluţele mamei. Urmează o zi de muncă intensă, despachetarea bagajului, aranjat haine, dereticare , vorbit la telefon cu pritenii, seara -tentaţie de a privi un film cu amicul meu de suflet – tentaţie eşuată  😉

A doua, treia…prima săptămână sunt ca acasă!