Arhivele lunare: Martie 2011

spre gri vs „don’t worry be happy”…

Standard

am revenit pe pagina care a cam prins „la păianjeni” ultima vreme pentru că nu am avut nici timp, nici inspirație, nici chef… toate împreună sunt rezultatul unui mare dor…

dor de mine, cea care am fost – mai puțin emotivă, mai puțin profundă, mai puțin dăruitoare, mai zâmbitoare, mai calmă, mai calculată;

dor de liniștea pe care am pierdut-o de la o vreme din cauza unor „limbrici” care țin să îmbuce mai sănătos și mai zdravăn din optimismul ce mai bântuie de azi pe mâine în spiritul din mine… nu, în nici un caz nu cedez, pentru că am pentru ce lupta;

dor de inspirație… cine mi-a „furat-o”? ori ne-am rătăcit, ori nu mă mai place 🙂 așa că țin să te previn, draga mea inspirație, că ești binevenită 😉

dor de tine… de tine, știi tu cine ești… exact, lumina, liniștea, bunătatea, raza, suflarea caldă ce o așteptam demult, chipul care iradiază primăvăratic făcându-mă să mă simt un gând al tău, o licoare pe care o sorbi din ochi;

dor de iarnă. paradoxal chiar și pentru mine pentru că până a o trăi pe acesta (iarnă) nu îi simțisem cu adevărat rostul albului, a pânzelor de la geam, a munților adormiți, a cerului care e mai obosit în iarnă;

dor de o seară frumoasă. nu, să nu fiu ipocrită, am avut ultima vreme parte de surprize viu colorate, dar vreau altceva… vreau liniște, plimbare și pe El alături. pașii să ne conducă în semiîntunericul hoinar, iar mâinile să ne fie prinse într-un joc care e doar al nostru. al meu și al lui;

dor de acasă… dor de mama mea care cu siguranță mi-ar fi dat un sfat, dor de tata, care e mult mai cumpătat și a cărui „Aleasă” rămân. îmi lipsește și scaunul de la poartă, și câinele care mă întâmpină străin de la o vreme, și multe locuri care ascund o parte din mine…

am un dor pe care îl împart cu mine…

Anunțuri

Cel mai scump „bărbat”!

Standard

Luna martie e specială pentru mine, are o semnificație triplă. E 8 martie, ziua în care țin să îi mulțumesc mamei că există ( nu o fac doar o dată în an, dar se trage din firul vremii că e ziua mamei 🙂 ), dar urmată de două zile, nu sunt consecutive, dar relativ apropiate, 10 martie ziua de naștere a mezinului familiei, adică a fratelui meu :), urmată de 24 mărțișor, aniversarea „capului cetății noaste” – TATA 😉

Scriu acest post nu pentru ca să am cu unul mai mult, nu pentru a-mi face datoria unei fiice exemplare, ci pentru că recent a pătruns în casa noastră internetul (încă nu știu dacă e bine :)) și au să poată vedea că am scris special pentru ei.

Tata… Ehhh tată, cât e de bine că te am. Ești o creatură care înglobează în sine o doză de realism cotidian cu o rază de romantism, calculat, reținut, precaut, atent, grijuliu, încăpăținat, înaripat, uneori răutăcios, tocmai de aceea cred că ești persoana cu care cel mai mult mă cert, ca ulterior să mă împac 🙂 Cu care mereu am despre ce discuta. E atât de aproape de mine, în ceea ce ține de mentalitate, cred că tocmai de aceea mă invidiau prietenele 😉 ( mergea cu clasa mea la finele anului la picnic, cum spuneam noi – la pădure 😉 )

Multe ori aveam senzația că tata ține mai mult la mine, dar mama la fratele meu – mare copil (azi nu mai cred așa) 🙂

De fiecare dată când aveam nevoie de ceva apelam la el, nu pentru că mama nu m-ar fi ajutat,  el nu dădea întrebări de prisos, nu se panica, într-un cuvânt  – bărbat 😉

Nu îmi amintesc nici o situație din care să nu fi găsit soluție. „Aleasa, trebuie? Facem.” 🙂

Și azi când nu sunt acasă, el îmi duce dorul. Împart un dor în trei – mama, fratele și tăticul. Mama mai scapă câte o lacrimă când plec, fratele e vesel sau cel puțin așa îi am proiectată imaginea în amintirea mea, dar tata, tata mă încurajează, e optimist și tare de fire (păcat că nu am furat acestă trăsătură de la el 😛 )

Îl admir pentru mai multe lucruri:

1. Își iubește familia, adică pe noi 😉

2. E un muncitor incurabil

3. M-a susținut  din toate punctele de vedere posibile în toate începuturile 😀

4. E liberal, urăște din tot sufletul „secerele și ciocanele” 🙂

5. Și-a dorit din timpuriu să vin la studii în România… etc…

La Suceava am descoperit o piesă tare frumoasă, care dacă nu mă aduce la lacrimi, îmi aruncă gândul acasă.

Petru tăticul meu!

„NU TE FACE CĂ PLOUĂ”…

Standard

Nu am mai scris demult… Nu că nu aș fi avut ce spune, dar nu știam cu ce să încep. Ultima vreme o iau cam razna. Prea multe „adevăruri”, de fapt prea multe minciuni, iluzii. Dulci, frumoase, care mai și sună destul de binișor, dar toate au o limită, toate odată îmi sar în ochi și nu am cum să le ignor sau să mă fac „că plouă”, nu îmi stă în fire…

E martie. E miezul lunii. Acesta aduce cu sine ceva cu totul deosebit pentru cei ce poartă cu sine ceva românesc, sau cel puțin au ținut o carte de istorie în mână. 27 martie. Da, îmi cer iertare, poate sunt un pic demodată dacă cred că oamenii nu mai au altceva  a face, decât să știe ce a fost cu 93 de ani în urmă. Sper din tot sufletul să mă contraziceți. Dar până atunci am să vă spus ceva.

A fost o idee să facem o pagină mai specială în următorul număr al revistei „Basarabia” cu părerile unor colegi de-ai noștri referitor la ceea ce știu ei despre Republica Moldova / Basarabia, când și de la cine au auzit despre ea… M-am gândit că e chiar „o treabă” bună… Și poate a fost, dar acolo, undeva în substanța mea cenușie, doar atât. Să spun că am rămas profund dezamăgită, ar însemna să nu spun, de fapt, nimic.

Răspunsurile primite au avut aceeași finalitate pentru mine – lacrimi, doar că din două motive diametral opuse – 1. bucurie/mândrie; 2. perplexitate/ciudă.

Cum poți fi an terminal la Facultate și dai un răspuns atât de stupid – „Păi și eu mă întrebam, de unde voi cei din Republica Moldova știți limba română”… Nu am ce comenta. O las să cerceteze singură, dacă tot e anul III poate o ajută la licență?!

Cum poți spune că tu nici măcar nu știi să arăți Basarabia pe hartă și că habar nu ai  în ce zonă a Moldovei se află acesta?

Deși nu pot să nu spun că au fost și persoane care au spus că suntem frații și că suntem cu toții un neam. Că am învățat și noi poezia lui Eminescu, l-am citit pe Rebreanu și Blaga.

Republica Moldova sau Basarabia reprezintă o țară vecină,  geografic vorbind.  Dar oamenii de acolo îmi sunt frați, sunt  frati de-ai noștrii… Eu privesc Basarabia ca fiind parte din România și din poporul nostru… Timpul s-a jucat cu noi, ne-a despărțit, situația mi se asociază cu  doi oameni divortati  care și-au împărțit copii, asta mi-a spus o colegă…

Gust amărui… 93 de ani de la Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă. Am fi putut sărbători altceva…

Ceva din istoria Basarabia pentru cei care se întreabă de unde cunoaștem graiul românesc!

Citește restul acestei intrări

Sărut, femeie, mâna ta!

Standard

Pentru că e primăvară… Pentru că e ziua a opta din luna lui mărțișor țin să felicit câteva persoane importante a existenței mele:

Mama vs bunica – de ele mi se leagă începutul. Mi-au purtat de grija atunci când am avut cel mai mult nevoie. M-au alintat și mi-au dar povețe când a fost cazul. Bunica… De ea mi se leagă cele mai dulci amintiri. Dacă ați auzit comparația „bun ca pâinea cea caldă” – cu siguranță e despre mama mamei mele. Avem noi multe povești trăite împreună, cu final frumos sau mai puțin, dar faptul că sunt așa cum sunt le datorez lor!

Aici se mai adaugă cineva… Nu, nu e vecina, sora, verișoară. E ceva mult mai simplu. E Doamna Hurciuc. Oficial profesoara mea de limbă și literatură română în timpul celor trei ai de liceu, dar ajunsă să-mi fie printre cei mai dragi oameni din mai multe motive:

1. Ține foarte mult la valorile românești, fapt care m-a făcut să o admir și să fiu un „al doilea idiot”, știe ea de ce 🙂

2. E un om care a vorbit cu mine „de la egal la egal” cum spune Druța, fără aere de profesor „păstrat la naftalină” care nu își poate permite să discute cu elevii doar la ore și doar despre ore 😉

3. M-a tratat obiectiv, chiar dacă știam că are o atitudine diferită față de mine, dar dacă am meritat nota opt, asta îmi punea, nu că nu ar fi putut să îmi dea 9-10, dar simțea că „miroase a mugur” 😀

4. E genul de om care acceptă diversitatea, dinamismul și ca dascăl nu e adepta orelor cu plan calculat pe secunde, deci la orele d-ei am învățat să îmi scot gândurile și ideile „pe toloacă”. etc… (aș putea să continui la nesfârșit).

Să aveți nenumărate primăveri, toate pline de bucuriile simple ale zilei, zâmbete pe chipuri mereu să păstrați,  pace în suflet și desigur cât mai dese întâlniri cu mine, căci cu toate trei mă văd „odată-n Paști” 🙂

După 19 ani

Standard

E 2 martie 2011. Miercuri. O zi din calendar. Una fără mare importanță pentru cele mai multe persoane cu care am interacționat astăzi. Vorbeam cu cineva care m-a întrebat ce mai fac, ce planuri am pentru viitorul apropiat. Am început prin a spune că am contribuit la filmarea unui material video dedicat conflictului transnistrian de la care s-au scurs 19 ani. Persoana respectivă mi-a mărturisit că e cam distantă de subiect, dar ar fi interesată. Așa că oarecum emoționată pentru că mai erau câțiva colegi, încep să relatez ceva din puținul care îl cunosc referitor la „războiul” din stânga Nistrului. Nu am trăit acele momente personal, nu am simțit pe propria piele cum e să fii prins în mreaja spaimei, dar din cele văzute, citite, auzite imaginea mi s-a conturat foarte viu.

Anul trecut, împreună cu colegii de la GIRB am organizat conferința dedicată aceluiași eveniment cu genericul – „Transnistria – Conflict la granița UE”. Nu știu dacă e chiar potrivit titlul, dar anul asta s-a continuat în aceeași direcție, doar că idee a fost să realizăm un material video cu câteva persoane care au tangențe cu evenimentul care a adâncit discrepanțele dintre Republica Moldova și teritoriul geografic din stânga Nistrului. Au răspuns pozitiv ideii noastre domnul Mihai Sultana Vicol, Vasile Efros – ambii cu 19 ani în urmă au fost martorii acestui episod devenit drept filă neagră a istorie Moldovei…

Astăzi Transnistria e o „pseudoțară”, cu o „pseudocapitală” – Tiraspol, cu un „pseudopreședinte” – Igor Smirnov, un fel de „produs sintetic”, o păpușă cu care se joacă „sora cea mare”…

Aș vrea să vorbesc cu cineva din Tighina, Dubăsari, Tiraspol… Să îi întreb un singur lucru, vor ei reintegrarea Transnistriei cu Țara și ulterior cu România… Dar deja îmi imaginez strâmbăturilor lor cu trimitere directă spre „origini”, dar totuși încă mi-o doresc!

Citește restul acestei intrări

Un început de an în martie!

Standard
  • Pentru că tace atunci când poate o doare cel mai mult…

don't worry be happy

  • Pentru că spune  ceva tocmai în momentul când cel mai mult ai nevoie de susținere…
  • Pentru că are verticalitate, chiar dacă toată lumea e diametral opusă opiniei susținute de ea…
  • Pentru că „mă enervează” cu calmitatea ei, uneori, dar aici oarecum o admir…
  • Pentru că am fost „bobocica” ei – sper că nu regretă 🙂
  • Pentru că e Ludmila, mai aproape mie – Liudovica…
  • Și pentru că astăzi își sărbătorește aniversarea eu îi spun un primăvăratic LA MULȚI ANI!!!


P. S     Doar știi că nu sunt atât de  rea cum multe ori vreau să par, așa că îmi cer iertare dacă vreodată te-am supărat :-*

Aș vrea…

Standard

Se spune că viitorul este un edificiu misterios pe care-l construim astăzi pentru mâine… Nimeni nu își cunoaste cu siguranta cursul său, însa toți suntem cuprinși  de farmecul unor imagini îndepăratate, promițătoare chiar perfecte, dar care pot deveni o realitate stralucită într-un viitor apropiat. Totul e în mâinile noastre. Poate e complicat, dar nu imposibil. Tocmai de aceea urmez o facultate. Sunt studentă în anul II, a facultății de Istorie și Geografie, specializarea – Relații Internaționale și Studii Europene, din cadrul Universității „Ștefan cel Mare”. Sună cât se poate de frumos.

Am aproape că toate condițiile pentru a-mi desfăsura activitatea, atât cea academic, cât și cea extracurriculară. Edificiul în care îmi petrec o bună parte a zilei este, probabil, unul de invidiat de alți colegi din alte centre universitare. Sălile sunt dotate cu calculatoare, proiectoare, care ne permit sa avem cursuri și seminarii dinamice, intercactive, dar unele cadre didactice, astăzi, după câteva decenii de practică, prefer să dicreze ore în șir. Mi-aș dori ca acestă obisnuință să dispară, pentru că e depășită, e uzată.

Mi-aș dori ca facultatea mea să aibă un bloc separate de celelate. Momentan în edificiu pot fi întâlniți și studenți de la economie, silvicultură, etc. Ar fi o idee ca sălile să fie dotate cu diverse suporturi pentru hărți.

Mi-aș dori ca la finele fiecărui an de studiu să avem un stagiu de practică. Momentan se face, dar e mai mult ceva din seria „să fie”, adică impus, neserios, unii desfășurânu-și-o în instituții care nu au nicio tangență cu ceea ce ar fi trebuit, de fapt.

Mi-aș dori ca cel puțin seminariile să fie mai practice. Să avem diverse discursuri pe teme actuale ce țin de sfera politică și nu doar, pentru că oarecum vrem să devenim oameni publici, ambasadori, miniștri de externe, consuli, cel puțin cam acesta se ascunde după sintagma „Relații Internaționale”.

Cred că ar fi mai eficient și mai simplu ca disciplinele parcurse în timpul întregului curs de licență să fie cât se poate de înguste, cel mai des acestea cuprind un areal extins, material fiind greu de condensat în cele 14 cursuri sau seminarii.

Mi-aș dori ca facultatea mea să aibă mai multe parteneriate cu alte instituții internaționale de învățământ superioar. Momentan bursele Erasmus aplicabile  specializării mele prezintă un spectru infim, limitându-se la două, trei țări, latură care trebuie perfecționată.

Mi-aș dori, deși poate e aberant, ca eu ca absolventă a unei facultăți să am asigurat un loc de muncă, chiar unul potențial. Pentru că cei mai mulți tineri, de curând am să ajug și eu prin rândul acestora, se confruntă cu o mare problem- vechime în muncă. Un student proapăt ieșit de pe băncile faculății unde poate căpăta experiență?

Aș putea să mai caut nuanțe care, îmbunătățite ar duce la ridicarea calității studiilor universitare, la sporirea numărului specialiștilor de înaltă calitate. Să visez, pentru acesta nu am nevoie practic de nimic, asta îmi rămâne și să sper că generațiile care ne vor urma să aibă ceva mai bun, dar pentru acesta e important ca noi să venim cu inițiativa de a îmbunătăți lucrurilor.

Acum nu îmi rămâne decât să iau cartea în mână și să parcurg alte file, care poate mă vor duce spre calea marelui adevăr, că doar în căutarea acestuia suntem îndreptați cu toții, deși fiecare îl are pe al său.