Arhive pe categorii: Culorile zilelor mele…

dimineți

Standard

vacanța se ascunde încă în valiza plina de zdrențe printre care se plimbă fire neobosite de nisip.

rămâi cu întunericul pe tine între pereții umezi ai gării străine.

bine că nu ești chiar singur.

noroc de ea (Ionesa) 😛

te liniștește gândul că după jumătate de oră de zdruncet în portbagajul acelui taxi, îți vei odihni ființa…

și de acolo încep să vină toate grămadă.

dezamăgiri sau realitatea, așa cum e ea, fără ocolișuri, important e că l-am avut alături.

vorbeam de „umărul” pe care îl am, și-l simt.

îmi plimbam pașii prin parc, cu liniștea pe buze, cu frigul în oase, cu tăcerea îngropată în albastrul ochilor

aștern un zâmbet ironic pe fața-mi întunecată

mă oprește din mers zborul alene a unei „gălbeneți” desprinse de ram…

supărarea e o pierdere de timp! da, asta o spun eu, mi-o spun, de fapt.

contează unghiul din care privești lucrurile.

septembrie, zi de duminică.

mă trezesc cu soarele agățat de perdea și cu Stănescu pe paginile cărții de lângă pernă.

e doar o altă toamnă, cu dimineți aurii, cu cer mare și pământ însetat de ploaie.

e toamnă. și nu am chef să îmi astâmpăr gândurile…

Anunțuri

șase vs din februarie încoace :)

Standard
  • știu că nu-i mult, dar nici puțin nu-i (să mă suporți zi de zi 😀 )

  • știu că viața mergea și fără mine, dar acum zboarăăă, nu?
  • știu că îți alintai timpanele cu aceeași Alternosferă, dar… dar acum multe le asociezi cu mine…
  • știu că te enervează mofturile mele, dar ți-s din ce în ce mai aproape, nu-i așa?
  • știu că ești pe jumătate pregătit să susții licența, asta după ce ai trecut anul ăsta de una 🙂
  • știu că nu îți place să vorbești câteodată, dar eu învăț să-ți ascult liniștea…
  • știu că nu îți plăcea să îți spun năsuc, tocmai de aceea o să îți spun mai des 😀
  • de ceva timp știu că îți place omleta, dar nu cea pregătită din 5 ouă :))
  • ce mai știu?
  • ceva banal, dar ceea ce mă liniștește când spui – mogeo, o să fie bine!

știu că știi… știu că știi că astăzi e al șaselea „20” din acel februarie…

iaca așa și (punct)

P.S. eu încă sunt supărată după o discuție „productivă” 😛

de-ale simțirii…

Standard

ajungi la un moment să auzi culoarea luminii 

și asta după ce întunericul îți devenise cel mai fidel amant.

ajungi să simți că cerul îți râde în obraji

și că fericirea, de fapt, e un „pitic ce dansează”…

 

și toate se mișcă haotic, parcă,

deși se prind galeș în salba armonie.

simt cu toată ființa mea acestă încolțire de mai,

citesc vise zglobii ce s-au strecurat pe pleoapa cerului,

oare cui trebuie să-i mulțumesc pentru paleta acestei primăveri?

 

ție? poate că da,

să-ți mulțumesc că-mi tremură nervos mușchii sufletului

atunci când îți citește mișcările degetelor transpirate…

sau poate pentru că mi-ai cumpărat vopsele noi…

 

atunci când soarele încă nu-și poate deschide ochii, am să te aștept,

pentru că mi-e dor să îți alinți privirea gustând din roua genelor,

să te plimbi singuratic prin gândurile mele blonde

și să lași să adorm cu fața spre pădure, asta îți cer.

 

ei bine, nu te mai plictisesc cu monologurile mele aburinde,

pentru că e luni aproape sau o duminică târzie

și eu plec să-mi aduc norii peste partea mea de oraș…

cu ploaia vii și tu.

doar atât

Standard

vreau să plouă,

să toarne ciobănește vreo săptămână

și să ne putem strecura nevăzuți pe strada noastră cu scări,

acolo unde găseam lenevind apusul.

 

vreau să plouă

pe ritmul chitarei lui Alifantis,

tu poate ai vrea să ningă ca-n Esenin,

dar eu abia de mai aștept o ploaie „în luna lui marte”.

 

vreau să plouă,

să plouă lacom și să miroase aerul a frunze moarte,

cerul să țese băltoace prin oraș,

în care noi doi să trăim dansul oamenilor nebuni.

 

vreau să tot plouă,

să îți dansez întinsă pe podeaua mucegăită,

să miros a vanilie, a nou și a început,

înțelegi?

 

vreau să plouă,

să plouă turcoaz ca într-un film de luni,

iar ploaia să ne înghită casa de la marginea acestui oraș expirat,

noi să o urmărim de pe trupul salciei noastre văduve,

dar se pare că nici aceasta nu mai există decât în amintirea pupilelor mele dilatate…

 

vreau să plouă.

Descântec de ploaie

Standard

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,  
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui „Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă „Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

Ana Blandiana

tu

Standard

pe acest fundal de monotonie seacă apari tu –  

trist, îngândurat, distant și rece de secole,

nimic făcând le schimbi pe toate

pentru că tu îmi însămânțezi creierul cu lumină,

cu tine știu coordonatele liniștii mele

pentru că de obicei îmi plimb gândurile între neștire și haos.

 

fără tine sunt 1/2.

nu. nu ești jumătatea mea,

nu afirm asta.

ar însemna să te mint frumos dacă aș spune că te iubesc

și a spune cuiva „te iubesc” ar însemna o invitație către eternitate.

ești ce altcineva nu e,

ești fericirea pistruiatei cu cerul în ochi…

Eu vreau!

Standard

Basarabie română,
Hai să dăm mână cu mână…

Sunt Olesea. M-am născut în spațiul cuprins între Nistru și Prut acum 22 de ani în urmă. Sunt studentă la Suceava. Cu o precizare – BURSIER AL STATULUI ROMÂN sunt. Nimic deosebit până acum nu am spus pentru că mii de studenți de dincolo de Prut vin în fiecare an „la Rominia”. Cei mai mulți vin aici fie pentru că dă bine să faci o licență/master în afară, fie că așa vor părinții sau pentru a-și lua pașaportul roșu  de la „țigani”. Aici ar continua o listă destul de stufoasă, dar nu este relevant acum să o fac. Atunci când spuneam colegilor că sunt din Basarabia, pe lângă „fain-ul” care mergea automat mai auzeam și niște replici atuncate din întunericul necunoașterii – „e rusoaică”.

Atunci când mă vedea lumea că port tricou pe care era imprimat mesajul „Basarabia e România” sau „Basarabia Pământ Românesc” simțeam mândria sângelui din mine. Citeau, reciteau mesajul, unii strâmbau dându-mi de înțeles că e discutabilă frăția, dar totuși e mai bine așa decât să îi aud pe unii punând semnul egalității între Chișinău și Cernăuți. O situație care nici până acum nu și-a găsit loc în capul meu a apărut o dată cu întrebarea adresată unei persoane născută și crescută în dreapta Prutului: „Ce știi tu despre Basarabia”? Răspunsul a fost unul care mi-a furat ceva timp până a-mi da seama că nu e o glumă: „Păi, ce să zic, nici nu prea știu unde se află”… Bun. O serie de explicații, discuție în urma căreia chiar am înțeles esența mai multor idei trasate în jurul istoriei („Cine își uită istoria riscă să o repete” sau  „Istoria reprezintă ceea ce suntem și motivul pentru care suntem așa”).

Recent am fost întrebată ironic de cineva dacă cred că e realizabilă Unirea. Răspunsul l-am conturat într-un zâmbet la fel de subtil și înțepat. Da, eu vreau să rupem frontiera. Vreau să nu mai existe acea distincție dintre „noi” și „voi”, „ aici” și „acolo”. Mi-aș dori ca la fiecare început de decembrie să nu ne poată cuprinde Alba Iulia în brațele sale, să fim mulți. Să fim împreună pentru că chiar suntem frați și nu „un fel de frați”.