Arhive pe categorii: Versul meu…

de-ale simțirii…

Standard

ajungi la un moment să auzi culoarea luminii 

și asta după ce întunericul îți devenise cel mai fidel amant.

ajungi să simți că cerul îți râde în obraji

și că fericirea, de fapt, e un „pitic ce dansează”…

 

și toate se mișcă haotic, parcă,

deși se prind galeș în salba armonie.

simt cu toată ființa mea acestă încolțire de mai,

citesc vise zglobii ce s-au strecurat pe pleoapa cerului,

oare cui trebuie să-i mulțumesc pentru paleta acestei primăveri?

 

ție? poate că da,

să-ți mulțumesc că-mi tremură nervos mușchii sufletului

atunci când îți citește mișcările degetelor transpirate…

sau poate pentru că mi-ai cumpărat vopsele noi…

 

atunci când soarele încă nu-și poate deschide ochii, am să te aștept,

pentru că mi-e dor să îți alinți privirea gustând din roua genelor,

să te plimbi singuratic prin gândurile mele blonde

și să lași să adorm cu fața spre pădure, asta îți cer.

 

ei bine, nu te mai plictisesc cu monologurile mele aburinde,

pentru că e luni aproape sau o duminică târzie

și eu plec să-mi aduc norii peste partea mea de oraș…

cu ploaia vii și tu.

doar atât

Standard

vreau să plouă,

să toarne ciobănește vreo săptămână

și să ne putem strecura nevăzuți pe strada noastră cu scări,

acolo unde găseam lenevind apusul.

 

vreau să plouă

pe ritmul chitarei lui Alifantis,

tu poate ai vrea să ningă ca-n Esenin,

dar eu abia de mai aștept o ploaie „în luna lui marte”.

 

vreau să plouă,

să plouă lacom și să miroase aerul a frunze moarte,

cerul să țese băltoace prin oraș,

în care noi doi să trăim dansul oamenilor nebuni.

 

vreau să tot plouă,

să îți dansez întinsă pe podeaua mucegăită,

să miros a vanilie, a nou și a început,

înțelegi?

 

vreau să plouă,

să plouă turcoaz ca într-un film de luni,

iar ploaia să ne înghită casa de la marginea acestui oraș expirat,

noi să o urmărim de pe trupul salciei noastre văduve,

dar se pare că nici aceasta nu mai există decât în amintirea pupilelor mele dilatate…

 

vreau să plouă.

Povestea zăpezii

Standard

Atunci când omul e rău

de nu se mai poate,

Dumnezeu ne trimite zăpada!

Și prinde cerul să cearnă mărinimos –apa

mascată…

cu rol de bucurie – fulgii!

 

Apar peste noapte nămeți

Și omul devine mai om.

Merge afară cu puiul său.

Își mai dezgolește amintirile…

Apropie iernile copilăriei sale – se moaie,

Își amintește de mama sa,

de focul ce pâlpâie viu parcă și azi în vatra de-acasă…

răscolește.

Plânge.

 

Căci azi e altă zăpadă

Și mama sa nu  mai este, sau e ninsă de vremuri.

Aceasta e povestea zăpezii, –

Amintirea,care nu se topește sub intensitatea căldurii…

Dacă calci peste covorul imaculat fără nici un fior,

nu merită, sunteți de gheață,

dar zăpada și gheața, la un loc, sunt pericol.

Ea e mamă!

Standard

Un boț  cu ochii negri ca mura,

Un bondărel abia născut,

Din mama și-a furat făptura,

Și crește mare pe minut.

 

Mama-l iubește fără hotare,

E primul ei din viață odor

Și lângă el se simte floare,

O fericire ce-i  a lor…

 

Cum tot în viață grăbit trece

Și omul caută minuni,

Ea iubitoarea cea mai rece,

În lumea plină de nebuni.

 

Îi soarbe azi din pleoape somnul,

Îl stângen-n brațe, i-un trofeu

Și-l mulțumește în gând pe Domnul

Chiar de-i mai bine sau mai rău.

 

Cu el începe o nouă cale,

De-aici încep noi depănări,

Căci după deal urmeaz’ o vale,

Cu el de azi spre alte zări.

 

 

 

 

 

dispoziția unei zile…

Standard

Azi nu îmi vine nimic să  scriu,

Azi tac sau dorm nici nu mai știu,

Pe fețe și-n ochi, și-n jur e pustiu,

Nu-i cerul senin și nici cenușiu.

 

Azi vreau să simt zăpada iernii,

Să stau în liniștea mea mută…

E adormit în mine-un vierme,

Azi amintirea mi-e pierdută…

 

Azi lumea poartă o grimasă,

Omul e ca soarele cu dinți,

De la o vreme nu-mi mai pasă…

Căci adevărul  e la sfinți…

 

Fără nume…

Standard

De două ori pe aceeași greblă,

Pășește neamul adormit,

Se-apropie grăbit omida,

Și cerul parca-i înroșit.

 

Mâine-i șapte ca atunci,

Ca-n aprilu-nsângerat.

E decembre; sunt fulgi,

Dar El de sânge-i însetat…

 

Suntem cu lupii laolaltă,

Chiar de am vrut altceva,

Sunt proști, dar mulți pe altă parte,

De-această dată ce mai vrea?

 

Trezește-te, Tu Patrie adormită!

Te duci și vai! Jale mi-e de noi.

Nu îi lăsa puteri în mâini să prindă,

Nu vrem să fim iar slugă la ciocoi…

”adio, deci pe niciodată” …

Standard

O seară dintr-o săptămână,

O zi de joi din viața mea,

Și ca lumina-n întuneric,

Pe brațul meu și mâna ta.

 

O nebunie, vin, dorință,

O scânteiere, cântec, simț,

Dar mâine nu mai e voință,

Vrei, dar nu poți,vorbești, dar minți

 

Mâine-ai să ai o nouă zi,

În care sigur loc nu am,

De mâine-un nimeni îmi vei fi,

E mort tot ceea ce purtam …

 

În viața ta –  eu „om de lut” …

O nebunie dulce-amară,

Oare prea multe am cerut?

O pată neagră, o povară …

 

Nu mai veni, rămâi apus,

Nu te ascunde în răsărit

Și tac, dar multe am de spus,

N-am să mai cred, tot e stârpit …