dimineți

vacanța se ascunde încă în valiza plina de zdrențe printre care se plimbă fire neobosite de nisip.

rămâi cu întunericul pe tine între pereții umezi ai gării străine.

bine că nu ești chiar singur.

noroc de ea (Ionesa) 😛

te liniștește gândul că după jumătate de oră de zdruncet în portbagajul acelui taxi, îți vei odihni ființa…

și de acolo încep să vină toate grămadă.

dezamăgiri sau realitatea, așa cum e ea, fără ocolișuri, important e că l-am avut alături.

vorbeam de „umărul” pe care îl am, și-l simt.

îmi plimbam pașii prin parc, cu liniștea pe buze, cu frigul în oase, cu tăcerea îngropată în albastrul ochilor

aștern un zâmbet ironic pe fața-mi întunecată

mă oprește din mers zborul alene a unei „gălbeneți” desprinse de ram…

supărarea e o pierdere de timp! da, asta o spun eu, mi-o spun, de fapt.

contează unghiul din care privești lucrurile.

septembrie, zi de duminică.

mă trezesc cu soarele agățat de perdea și cu Stănescu pe paginile cărții de lângă pernă.

e doar o altă toamnă, cu dimineți aurii, cu cer mare și pământ însetat de ploaie.

e toamnă. și nu am chef să îmi astâmpăr gândurile…